Jurnal de tură: Moldoveanu și moldoveanca

Ghiciți cine-i cine 🙂 . Ce pasionat de munte nu își dorește să ajungă pe cel mai înalt vârf din țara sa? Uite că până la urmă am ajuns și eu pe vf Moldoveanu (2544 m).

De data aceasta am avut parte de o vreme perfectă – la prima tentativa de anul acesta am dat înapoi din cauza unui cod de ploi (care nu a mai venit). Se tot spune că septembrie e cea mai bună lună pentru a merge în Făgăraș și noi am găsit portița perfectă.

Planul a fost cam așa:

• Joi – ajungem la poalele Făgărașului și campăm
• Vineri – urcăm la cabana Podragu de la Bâlea
• Sâmbăta – mergem pe vârf
• Duminică – ne întoarcem la Bâlea și acasă

Mai mult decât lejer și degajat. Până la urmă ne-am dat seama că l-am lungit cam mult și, de ce să nu ne relaxam noi mai mult duminică? Astfel că sâmbătă după masă am fost înapoi la Bâlea.

Ne-am luat camping…

Dar până să ajung să vă spun de crestele Făgărașului și cum mi-a rămas inima pe acolo, să vă spun de camping-ul unde am stat. Am căutat să ajungem cât mai aproape de munte pentru ca vineri să nu mai conducem mult până la intrarea în traseu. Dintr-o căutare pe Google am ales Camping Transilvania Fagaras – mare, cu iaz și multiple facilități prezentate pe site.

Bine semnalizat din șoseaua principală (DN1 – Beclean) am pornit spre camping pe un drum comunal spre un câmp larg, mărginit de Făgăraș în zare. După 1.7 km am ajuns…tot în câmp. Nu mai eram chiar siguri că am nimerit, deși indicatorul și GPS-ul ne spuneau că suntem unde trebuie. Am sunat și domnul de la camping, foarte amabil și promt ne-a direcționat în interior, pe lângă locuința lui. Unde să punem cortul…? pff la liber pe câteva hectare.

Am ajuns pe seară și sincer să vă spun prima senzație a fost ciudată. Eram într-un amestec de câmp, gara, marginea drumului…poligon de tragere. Trenul trece prin apropiere, dar în liniștea serii sunetul se propagă foarte bine, la fel și cel al armelor din poligonul de tragere aflat undeva prin zonă (a doua zi am trecut pe lângă un mega convoi militar, care probabil a avut ceva exerciții în zonă).

Dar am avut toata zona de servire a mesei pentru noi, baia la dispoziție și …țânșarii toți ai noștrii (era bun un spray dar…data viitoare). Domnul de la camping a fost foarte drăguț și ne-a tentat cu de toate și, tot el ne-a spus că au un cățel acolo care e mai curios din fire și vine pe la turiști, dar e blând.

…camping cu cățel

Blând? Un lipicios de cățel (de fapt o cățeluță) husky alb cu niște ochi de cristal. O jucărie maxim de bucuroasă că erau turiști în camping și care nu s-a dezlipit de noi până a doua zi. Dacă ne simțeam un pic stingheri singuri în camping, ne-am bucurat până la urmă de liniște, somn odihnitor și pază 100%.

Atât de mult ne-a plăcut liniștea și cățelul încât sâmbăta după traseu ne-am întors în Camping Făgăraș. Nu mai eram singuri de data asta, dar cățelul tot la noi a tras. Am aflat stând mai mult de vorbă cu proprietarul că locația a fost recent deschisă și urmează să fie “aranjată” așa cum trebuie. A devenit rapid o locație favorită ce o vom bifa în viitor.

Dar hai să urcăm Făgărașul

Ca de obicei suntem matinali și am lăsat campingul cu cățel și toata agitația de la Bâlea, ne-am strecurat printre “râuri de oi” și la 10 am pornit pe traseu.

Bâlea – Lacul Capra – Fereastra Zmeilor – Lacul Podrăgel – Cabana Podragu – 4 1/2 ore (atât am făcut noi, traseul e dat 6 ore)

Planul ințial a fost să mergem pe creastă pe la “3 pași de moarte”, Vă dați seama că după experiența cu panica din Crai nu suna prea bine pentru mine, dar atât de mult mi-am dorit să merg pe Moldoveanu că nu mai conta pe unde mă ducea Marian.

Dacă până la lacul Capra traseul a fost familar, de acolo încolo am deschis ochii mari și am absorbit cât am putut din peisaj. Și Doamne nu mă mai săturam de privit. La Fereastra Zmeilor am privit în sus către trecerea “infricoșătoare”, care nu prea se vedea din cauza norilor mohorâți ce o înconjurau. Și pentru că norii nu păreau să se dea duși, rucsacul lui Marian era cam greu și nici el nu s-a simțit foarte bine (o mică problemă la stomac) am pornit bucuroasă…la vale.

Tot o vale și o muchie e acest traseu. Cum să vă explic…cobori-urci, cobori-urci…de vreo 3 ori. Când vezi văile Făgărașului și munchiile unde trebuie să ajungi (stâlpii indicatori se vedeau destul de bine) pff…te gândesti că o să faci zile până acolo. Dar au trecut destul de repede…sau mie cel puțin așa mi s-a părut. În loc să mi se termine bateriile mai tare se încărcau. Mai greu cu aerul pe unele porțiuni, parca era cam puțin și nu îmi ajungea.

Cum Marian nu se simțea foarte bine nici poze nu prea a vrut să facă și îmi tot spunea “hai că nu mai e mult…mai avem încă o vale”. Dar eu…nu prea l-am ascultat, cred că mai mult se motiva singur, eu am avut motivație din plin. Îmi era un pic ciudă că urcam cu spatele la o frumusețe de peisaj. Marian era cu privirea în fața…la cât mai era, eu…tot cu ochii în spate la crestele minunate. Am făcut o alegere bună că am coborât pe la Lacuri pentru că ne-am bucurat de așa vreme frumoasă. Sus în creasta norii nu s-au lăsat deloc (când am ajuns la cabana am mai discutat cu turiști veniți pe “sus” și ne-au spus că a fost o ceață umedă și friguroasă).

La Lacul Podrăgel am crezut că am făcut o călătorie în timp, Fiind vineri, și mai nimeni pe traseul acesta, am avut parte de o liniște deplină. Dacă în căldarea dinainte izvoarele poartă sunetul până în vale, aici nici un izvor nu se aude. Nimic. O liniște atât de frumoasă, dacă te oprești ai senzația că s-a oprit și timpul cu tine. Câteodată mă întreb ce căutăm noi în munți să deranjăm pacea și somnul pietrelor sau liniștea vietăților de aici.

Dar gata cu reveria, iar avem de urcat. Hop și o marmotă în traseu…grăbită grăbită să ne certe că îi deranjăm week-endul. Am auzit mai multe dar doar una am apucat să zăresc.

Ultima șa, ultima coborâre, hai că se vede cabana și Lacul Podragu. La 14.30 pășeam pe treptele cabanei și ne lăsam rucsacii grei. Am luat sacii de dormit cu noi, eu mai friguroasă și mai panicată din fire l-am luat pe cel gros…deși nu e neaparat necesar. În septembrie un sac cu confort +5…+9 grade e suficient în interior. Liniște și pace la cabana, dar până spre seară locul s-a animat bine. Deci a doua zi Moldoveanu va fi destul de aglomerat.

Pentru că am ajuns devreme la cabana ne-am făcut noi calculul, ca de obicei să pornim tot de dimineață spre vârf și, dacă mergem bine, să ne întoarcem către Bâlea în aceeași zi. Nu sunt adepta turelor kilometrice, din acelea în care la final îți dai cu stângu în dreptu de oboseală, dar parcă nici să stai degeaba jumătate de zi.

Asadar pe la 8 jumatate eram deja în saci și mai ascultam povești ale colegilor de cameră iar pe la 6 foșnăiam deja rucsacii.

Spre vârf…

Traseul zilei: Cabana Podragu – vf. Viștea- vf. Moldoveanu – Cabana Podragu – Lacul Podrăgel – Fereastra Zmeilor – Transfăgărășan – Bâlea – 9 ore (luat dupa marcaje traseul ar fi fost 11 ore)

De la Cabana Podragu până pe vf Moldoveanu traseul era dat 3 1/2 ore și începe direct cu urcare. Cam bezmetică urcarea mea, până mi-am dat ritmul, dar de asta respirația a fost mai ok. Mai greu capul de dimineață, mai ales fără o cafeluță. Sus pe creste siluetele caprelor negre ne urmăreau.

După 30 min am ajuns din nou pe creastă și de aici a fost un drum plăcut pe curbă de nivel, cu mici ondulații (comparativ cu cele de ieri)

Oare de unde venim…că nici nu se mai vede, da nu mai contează….azi privirea e în față, către Viștea și Moldoveanu. Un nor mare s-a așezat pe vârf dar nu părea să stea mult pe acolo. Norocul îmi surâde de data asta. Nu se poate să fac primele 2 vârfuri ale țării în nori, macar unul să fie senin.

Viștea…pfuai ce urcare e acolo. Tot mergeam să mă apropii de ea și parca tot mai impunătoare. Am zis că nu mă uit cât mai e până în vârf, urc cu nasul în pământ…ușor, ușor. Dar parca tot aruncam câte un ochi să văd cât mai am. Hai că până la urma în 25 min am dovedit-o. Nu prea am avut răbdare să stau la poză aici pentru că în dreapta mă chema Moldoveanu. (nn. Marian s-a simțit mai bine azi și a revenit și cheful de pozat).

Am trecut ușor Spintecătura Viștea- Moldoveanu, singura porțiune după părerea mea din traseul acesta care ar fi un pic mai dificilă și iată-mă pe vârf. Iuhuu. În care parte să mă uit? Peste tot…pentru că vremea e superbă. Am vrut să vă fac un live de pe vârf…dar nu am reușit decât un SMS către mama “am ajuns pe vârf” :). M-am bucurat nespus că am prins vreme bună, deja dinspre Valea Rea veneau niște nori…nu știu cei care au ajuns mai aproape de prânz dacă au mai avut așa view bun.

La 9 fix am fost pe vârf (deci 2 1/2 ore de traseu) și la 11 jumătate eram înapoi la cabană (5 ore total dus și întors de la Podragu). Am mers în ritmul nostru și eu…cu privirea prin toate părțile. Ne-am recuperat o parte din bagaj lăsat la cabană de dimineață și am luat-o din nou peste culmi spre Bâlea, pe același traseu.

Vremea la bază a fost din nou mai plăcută decât pe vârf (asta mă alint singură că am scăpat de porțiunea de la 3 pași de moarte), și se pare că mult mai multă lume a ales astăzi acest traseu. Deși nu mi s-a părut greu traseul spre Moldoveanu au fost totuși 5 ore de traseu…și mai urmau încă 4 în față. Dar bucuria și energia mea au venit din nou de la crestele Făgărașului care le aveam în față de data aceasta.

Nota: la întoarcere de la Fereastra Zmeilor am zis șa ne mai menajăm și că nu mai merge încă o urcare (deși o duceam și pe aceasta) și am tăiat traseul pe triunghi galben direct în Trasfăgărășan. De acolo am găsit o mașină care l-a dus pe Marian la Bâlea să ne recuperăm “albăstrica”.

Am poposit apoi la Albota pentru o bine meritată ciorbă și inapoi la campingul cu cățel :). Cât de mult ne-a priit liniștea de acolo.

M-am întins mult cu această pagina de jurnal, dar la munți mari și textul e pe măsură. As putea să mai scriu despre fiecare creasta în parte dar mai las și pe data viitoare,,.pentru că sigur voi reveni in Făgăraș.

Ce am reținut din această tură:

• Greutatea rucscaului este foarte importantă – Făgărașul nu are trasee scurte, iar un rucsac greu, încărcat cu multe lucruri inutile nu ajută. Am cărat și noi mai mult decât aveam nevoie…dar așa am învățat.
• E important să îți cunoști traseul – cât de mult și cât de greu este. Trebuie să ști că îi faci față. (noi am schimbat traseul în ziua 2 tocmai pentru că am văzut că e loc de mai mult și foarte important vremea a fost bună); bineînțeles că am întâlnit pe traseu turiști în tenisi și adidași care întrebau dacă mai e mult până la cabană.
• Să vă mai zic încă odată de vreme ți de echipament – cred ca e foarte important cunoașterea prognozei pentru Făgăraș și echipamentul adecvat. Acolo schimbările vin destul de repede iar traseele fiind mai lungi nu te poți retrage chiar imediat.

Sper să descoperiți Făgărașul și să vă meargă la inimă (de munțoman). Pe mine m-a emoționat.

Cărări cu soare!